Mai e atât de mult...

Noaptea trecută te-am căutat prin vise şi te-am găsit într-un loc plin de fericire. Unde parcă era primăvară, iar noi eram doi copilaşi ce se jucau în propriul tărâm.

 Eram noi doi şi eram atât de fericiţi.

 Până când dusmanul ceas a sunat şi a trebuit să plec de lângă tine.. lăsându-te parcă trist în locul sufletelor noastre.

Si m-am trezit ca în fiecare dimineaţă cu dorul de tine, buimacă, tristă şi singură, aşteptând să-mi treacă.

Dar nu trece dorul, nu trece dragostea, nu trece durerea.

Si parcă îmi doresc ca măcar încă câteva minute să mai fiu acolo langă tine şi să te sărut, să te ţin strând în braţe şi să nu-ţi dau drumu nici dacă un război ar începe!.

  Dar, nu pot ... !

Mai mult ca oricând îmi doresc să vorbesc cu tine.  

Indată iau telefonul să-ţi aud vocea caldă... 

Te sun şi instantaneu îmi amintesc că eşti plecat de lângă mine, din tara asta atat de tristă. 

Nu pot da de tine chiar de îmi doresc asta din tot sufletul meu mic.

Mă trântesc în pat dezamăgită parcă de mine însumi, îmi aprind ţigara şi încep să suspin...

Te-am simţit lângă mine! Cum pot uita că eşti plecat?

O să mai fii vreodată al meu? Cu mine? ..... Nu??

Nici dacă îmi doresc asta mult, mult, mult de tot?…

P.S.: Abia aştept să te întorci. Si mai e atât de mult până atunci ...

Imi lipseşti, M. !