Tindem să credem că ne maturizăm, încercăm să devenim ceea ce uneori e imposibil şi uităm de noi, uităm de ceea ce am fost, uităm de anii cei mai frumoşi din viaţă peste care am trecut nepăsători, uităm să apreciem lucrurile minuscule dar semnificative.
Uităm să fim copii, să ne bucurăm de viaţă aşa cum făceam odinioară, uităm să zâmbim şi să ne mulţumim cu puţin, uităm să ne jucăm, uităm să visăm.
Azi mi-am amintit de primul ursuleţ, de cât de fericită eram atunci când se aproapria sosirea iernii odata cu Moş Niculae şi Moş Crăciun, de orele pe care le pierdeam uitându-mă la desene (şi azi mai fac lucru ăsta), azi mi-am amintit de clipele în care tata mă arunca în aer şi se făcea că nu mă mai prinde, azi mi-am amintit de desenele pe care le făceam pe asfalt, azi mi-am amintit de boacănele pe care le făceam de dimineaţă până seara, de bătăile pe care le aveam cu sora mea, de ţara lui Creangă, de jocurile pe care le inventam atunci când eram afară cu prietenii, de grădiniţă, de prima zi la scoală.
Şi mă întreb, unde sunt anii în care mergeam desculţi prin nisip? Unde sunt zilele în care ne jucam până-n asfinţit? Unde sunt orele în care râdeam nebuneşte? Unde sunt toate acestea?
Unde e copilăria noastră?
Oare chiar avem nevoie de un 1 Iunie pentru a ne aminti de ea?
La mulţi ani copilului din noi!
La mulţi ani prichindeilor ce ne fac să zâmbim!
