Noaptea, de mult a pus stăpȃnire peste mine, iar vȃntul adie tandru în ochii tăcuţi ai micuţei păpuşi învechite. Uşor, mă las purtată de sunetul creat în propriu-mi orizont, ca niciodată îmi e frică, e întuneric şi frig.
E ca şi cum din amestecul culorilor a rezultat negrul ce a pus stăpȃnire pe ţinutul sufletului meu.
Ticăitul ceasului atȃrnat pe peretele umbrit de tristiţe parcă vrea să îmi şopteasca o poveste din Decameron!
Imi aud propria-mi respiraţie parcă obosită, iar ochii deschişi privesc fără nici o putere nepăsarea ta.
Nici luna nu este pe cer să mă asculte, norii au captat-o în închisoarea văzduhului.
Imi e teamă de amintirile ce se năpustesc asupra mea.
Inima îmi este cuprinsă de ghearele trecutului.
Nu am apărare, scutul meu a fost înlocuit cu tine...
Iar tu ... unde eşti?
Ai uitat de mine?
Ai uitat de noi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu