O secundă doar, în care am ridicat privirea-mi înlăcrimată spre bolta cerească. Ochii mi s-au îndreptat spre lumina argintie ce dorea parcă să cuprindă întreg văzduhul.
Era luna, atât de singură, incompletă , liberă şi totodată puternică, parcă la fel ca mine. Ii vedeam ochii care încercau să îmi spună ceva, o priveam şi îndată norii ce se apropriau de ea au făcut cale întoarsă. Eram doar noi două şi sunetul adierii vântului, parcă vorbeam prin priviri. Simţeam cum fiorii mă cuprind în întunericul nopţii. Era atât de frumoasă şi strălucirea ei croia inimii mele un drum presărat cu fire subţiri de iarbă ce abia începuseră a se dezgheta, iar ochii ei ca marea parcă ascundeau atâta tristete cât a unui întreg glob.
Am întrebat-o : - De ce îti este privirea aşa de întristata?
Iar ea mi-a răspuns : - Cum să nu privesc întristată spre tărâmul ce-l luminez, când în el văd atâta suferinţă?…
Pentru o secunda uitasem să respir când am văzut cum începe să se îndepărteze de mine tot din jur, cum parcă prind aripi şi mă îndrept spre lună.
Am atins-o, m-a luat în bratele ei atât de călduroase şi mi-a arătat cât de triste erau acele locuri.
Eram încremenită, nu ştiam dacă visez sau e realitate, i-am spus timidă că nu are de ce să fie ea tristă din cauza noastră, iar ea lăsându-mă usor spre locul întristat, mi-a spus că puterea ei constă în dragostea pe care o împărtăşim noi, cei cărora ea le luminează căile…
A urmat o noapte întreagă plină de întrebări în liniştea luminii date de împărăteasa noptii, luna!
extrem de frumos si induiosator!
RăspundețiȘtergeremerci :)
RăspundețiȘtergere